Clubul Bilderberg este o elită exclusiv „de vest”, adică americano-europeană. El este închis categoric pentru Asia, America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa. Clubul funcţionează în maniera stăpînilor universului: cum am spus, aşa va fi. Numai atunci cînd evenimentele se produc, mass media corporative informează publicul, chiar dacă reprezentanţi speciali ai mass-media au ştiut despre deciziile luate cîteva săptămîni sau chiar luni înainte. New York Times, Financial Times, trei mari reţele TV americane – toate au fost prezente la multe întruniri Bilderberg (vezi articolul despre întîlnirea clubului Bilderberg 2003 în Versailles: The masters of the universe / Stăpînii universului // Asia Times Online, 2003, 22 mai).

„Ar fi fost imposibil să concepem planul nostru menit pentru întreaga lume, dacă l-am fi destăinuit în acei ani. Însă lumea este mai complexă şi este pregătită să accepte o conducere globală. Suveranitatea supranaţională formată dintr-o elită intelectuală şi bancheri ai lumii este, fără îndoială, mai atrăgătoare decît autodeterminarea naţională, practicată în ultimele secole”. - David Rockefeller, membru permanent al clubului Bilderberg, 1991.

Această conversaţie nu a avut loc niciodată. De fapt, a avut. Data: 5-8 martie 2005. Locul: hotelul Dorint Sofitel Seehotel Ueberfahrt în Rottach-Egern, în întregime rezervat, izolat, la o distanţă de 60 km la est de Munchen, Germania. Comodităţile principale: camere luxoase, lac, teren pentru joc de golf, fără sacouri – şi fără soţii. Participanţi: peste 120 dintre cei mai ponderabili oameni din vest ai lumii – politicieni, magnaţi, bancheri, diriginţi ai industriei, aşa-numiţi gînditori strategici – invitaţi la întîlnirea anului 2005 a clubului ultra-secret Bilderberg. Securitatea: absolut draconică. Acoperirea de către surse mass-media mondiale: inexistentă.

Clubul Bilderberg are o adresă – Leiden, Olanda – chiar şi un număr de telefon-robot, care răspunde permanent cu voce de femeie. Locul şi agenda întîlnirii este în fiecare an depistată de cîţiva detectivi independenţi, cum ar fi britanicul Tony Gosling sau americanul James Tucher, care urmăreşte clubul Bilderberg timp de 30 ani. Tucker scrie o carte despre Bilderberg. Istoricul Pierre de Villemarest şi jurnalistul William Wolf deja au publicat două volume „Facts and Chronicles Denied to the Public” (Fapte şi Cronici interzise publicului), în care divulgă istoria tainică a clubului Bilderberg. Sociologul belgian Geoffrey Geuens de la Universitatea Liege la fel a inclus un capitol întreg despre clubul Bilderberg în una din cărţile sale. Deşi Geuens dezaprobă caracterul ultrasecret al Bilderberg, el nu este un adept al teoriilor conspirative: el preferă să studieze pe modelul clubului felul în care lucrează puterea şi relaţiile de incest între politică, economie şi mass-media.

De fiecare dacă cînd mass-media corporative abordează subiectul Bilderberg, acesta imită tăcerea mieilor. În 2005 „Financial Times” a publicat un articol clasic preventiv în care a diminuat importanţa a ceea ce ziarul consideră teorie conspirativă. În realitate, orice om care pune întrebări despre cel mai puternic club din lume este luat în derîdere ca teoretician al conspiraţiilor. În acelaşi timp, membrii clubului Bilderberg, cum ar fi lorzii britanici sau specialiştii americani în domeniul elaborării politicilor, explică umil că acesta este „doar un loc, unde se discută ideile”, un „forum” inofensiv  în care fiecare se poate „exprima deschis” etc.

Membrul clubului Bilderberg, Etienne Davignon, fostul vice-preşedinte al Comisiei Europene, insistă că „acesta nu este un  complot capitalist pentru a guverna lumea”. Thierry de Montbrial, directorul institutului francez de Relaţii Internaţionale şi membru al clubului Bilderberg de aproape 30 ani, spune că acesta este doar un „club”. În declaraţia oficială pentru presă a clubului Bilderberg din anul 2002, se spune bunăoară că „unica activitate a clubului Bilderberg este conferinţa lui anuală”. La întîlniri nu se adoptă nici o rezoluţie, nu se votează nimic, nu se face nici o declaraţie politică. Clubul Bilderberg este pur şi simplu un forum internaţional modest, deschis, neoficial şi neexpus mediatizării, la care sînt prezentate diferite puncte de vedere şi este îmbunătăţită înţelegerea reciprocă. În esenţă, acesta este specificul multlăudatelor relaţii transatlantice.

Exclusiv pentru membrii clubului

Clubul Bilderberg – denumirea căruia provine de la un hotel olandez - a fost înfiinţat în 1954 de către prinţul Bernhard. De origine germană, Bernhard a făcut parte din partidul nazist şi a fost membru al SS. Este cunoscut faptul că Prescott Bush (bunelul actualului preşedinte al SUA) a fost colaboratorul băncii WA Harriman & Co, care l-a finanţat pe Adolf Hitler şi pe nazişti, cu ajutorul lui Averell Harriman şi a magnatullui german Fritz Thyssen. Alden Hatch a scris biografia prinţului Bernhard, în care afirmă că clubul Bilderberg a fost leagănul Comunităţii Europene – mai tîrziu numită Uniunea Europeană. El vede ţelul final al clubului Bilderberg în crearea guvernului mondial.

Clubul Bilderberg are relaţii strînse cu Consiliul pentru Relaţii Internaţionale, cu societatea Pilgrims, cu Comisia Trilaterală şi renumita „Masa Rotundă” (Round Table) – un grup de elită, britanic-oxfordo-cambrigian, reprezentat printr-un jurnal imperial, cu acelaşi nume, fondat în 1910. Masa rotundă – care la fel a negat existenţa sa ca grup formal – a insistat asupra unei forme mai eficiente de imperiu global, astfel încît dominaţia anglo-americană să poată fi răspîndită de-a lungul secolului XX.

Membrii permanenţi ai clubului Bilderberg sînt Henry Kissinger, David Rockefeller (din Consiliul Internaţional al casei bancare JP Morgan), Nelson Rockefeller, Prinţul Filip al Marii Britanii, Robert McNamara (ministrul apărării în administraţia Kennedy şi fostul preşedinte al Băncii Mondiale), Margaret Thatcher, Valery Giscard D’Estaing, fost preşedinte francez (şi redactorul principal al constituţiei Uniunii Europene), ministrul american al apărării Donald Rumsfeld, fostul consilier pe probleme de securitate naţională Zbigniew Brzezinski şi preşedintele Rezervei Federale Alan Greenspan. Multe întruniri ale clubului Bilderberg au fost organizate de familia Rothschild. În 1962 şi 1973 pe insula Saltsjobaden, Suedia, gazda întrunirii a fost familia de bancheri Wallenberg.

Unii dintre aceşti mai mari ai lumii controlează universul mai mult decît alţii. Ei sînt membri ai Comitetului Director din care fac parte Josef Ackermann (Deutsche Bank), Jorma Ollila (Nokia), Jeurgen Schrempp (Daimler Chrysler), Peter Sutherland  (fostul general al Alianţei Nord-Atlantice – în prezent lucrează în Goldman Sachs), James Wolfensohn (preşedintele Băncii Mondiale care îşi pregăteşte retragerea) şi „Prinţul Întunericului” Richard Perle. Conceptualistul războiului în Iraq şi viitorul preşedinte al Băncii Mondiale Paul Wolffowitz este, la fel, un membru permanent al clubului Bilderberg. George W. Bush a fost în apropiere de Olanda - unde a luat parte la  comemorările celui de-al doilea Război Mondial - în timpul întrunirii clubului Bilderberg 2005. Posibil că şi el a trecut pe acolo. Bush s-a întîlnit cu regina Beatrix a Olandei, care se prea poate este prezentă la fiecare întrunire a clubului.

Cine cîştigă?

Clubul Bilderberg, cu siguranţă, nu este un consiliu executiv. Economistul britanic Will Hutton a fost aproape de adevăr cînd a spus că consensul obţinut la fiecare întîlnire a clubului este „baza deciziilor politice în lume”. Ceea ce decide clubul Bilderberg poate fi implementat mai tîrziu de o reuniune G8, la fel, de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Pentru mulţi critici serioşi din Europa şi SUA, clubul Bilderberg înseamnă orice, începînd cu un complot sionist şi terminînd cu o sectă secretă ce suferă de grandomanie. Serbii au învinuit clubul Bilderberg, şi nu fără temei, pentru începutul războiului din Balcani din anul 1999 şi căderea lui Slobodan Milosevic: pînă la urmă, SUA trebuia să obţină controlul asupra traseelor conductelor balcanice. Se crede că întrunirea clubului în 2002 – deşi nu lipsită de dezacorduri, a cimentat invazia şi cucerirea Irakului. În cartea sa „Un secol de război. Politica petrolieră anglo-americană şi Noul Război Mondial” F. William Engdahl prezintă în detalii cele întîmplate la întrunirea clubului Bilderberg din 1973 în Suedia. Un reprezentant american a expus scenariul creşterii iminente cu 400 % a preţului la petrol în ţările OPEC. Clubul Bildergerg nu a prevenit şocul petrolier, în locul acestuia el a planificat cum să distribuie mega-cîştigurile, ceea ce Kissinger a numit „reciclarea fluxurilor de petrodolari”. La această întîlnire a clubului Bilderberg au fost prezenţi cei care au avut importanţă - marile companii petroliere şi marile bănci.

Concluzia lui Engdahl a fost: „este evident că persoanele influente care s-au adunat în clubul Bilderberg au decis în luna mai a acestui an să pornească un atac de amploare asupra creşterii industriale în lume, pentru a dezechilibra din nou echilibrul puterilor în favoarea intereselor financiare anglo-americane şi a dolarului. Pentru aceasta ei au decis să se folosească de arma lor cea mai de preţ – controlul asupra fluxurilor petroliere mondiale. Strategia clubului a constat în provocarea embargoului petrolier mondial, pentru a forţa o creştere dramatică a preţului mondial la petrol. Din anul 1945 petrolul mondial a început să fie comercializat în dolari prin anumite practici internaţionale, din motiv că companiile americane dominau piaţa petrolieră de după război. Creşterea bruscă a preţului mondial la petrol a însemnat creşterea dramatică a cererii mondiale pentru dolari SUA pentru a plăti cantitatea necesară de petrol. Petrodolarii americani au trecut ulterior la băncile „potrivite” din Londra şi New York, pentru a acoperi deficitul guvernului SUA. Jocul, setul şi meciul sînt în favoarea clubului Bilderberg – în acest joc mandarinii finanţelor mondiale cîştigă mereu.

Plutocraţie internaţională

Chiar dacă nici un cuvînt pronunţat la întrunirile clubului Bilderberg nu este cunoscut publicului, pot fi făcute presupuneri fundamentate despre ce discută ei. omniprezentul Kissinger, de exemplu, a început o întîlnire cu explicarea sensului „libertăţii” – după versiunea lui Bush. Printre chestiunile care în mod logic ar interesa clubul Bilderberg este cea despre rolul NATO şi aprobarea Constituţiei Europene de toţi cei 25 membri ai UE – inclusiv consecinţele răspunsului negativ al Franţei privind aprobarea constituţiei în cadrul referendumului. mişcarea locurilor de muncă din Europa în Ucraina, China şi India poate da tonul dangătului de înmormîntare a constituţiei: protestele franceze – care au trezit nemţii şi olandezii – vorbesc despre faptul că ceea ce este bun pentru corporaţiile mari nu este neapărat bun şi pentru muncitorii Europei de Vest. Criticii consideră că capitolul III al Constituţiei în realitate descrie în detalii cum comerţul liber poate distruge sistemul de asistenţă socială a Europei.

Ei au motivele lor să fie îngrijoraţi. În cartea sa „Marea tablă de şah”, membrul clubului Bilderberg Zbigniew Brzezinski salută „Europa de vest…care rămîne în mare măsură protectorat american”. Brzezinski, la fel, insistă că „Europa trebuie să rezolve problema cauzată de sistemul ei de redistribuire socială” care blochează spiritul de iniţiativă european. Părintele Constituţiei Europene nu este altul decît membrul clubului Bilderberg Valery Giscard d’Estaing, care se cunoaşte bine cu Kissinger.

Din punct de vedere geopolitic, punctul cheie rezidă în faptul că, juridic, Constituţia întăreşte neputinţa Europei de a avea o forţă de apărare în afară de NATO, aceasta rămînînd în limitele controlului SUA. Convingerile membrilor clubului Bilderberg indică doar o singură direcţie: lărgirea continuă a NATO sub controlul SUA, extinderea continuă a EU spre est, delocalizarea în masă (a locurilor de muncă), mari venituri pentru corporaţii şi indubitabila superioritate militară a SUA. Nu este de mirare că aceste teme sînt principalele în dezbaterile pe coridoarele UE în Bruxelles, unde mulţi diplomaţi şi oficiali ai comisiei UE exprimă deschis fricile lor în faţa ameninţărilor din partea Washingtonului şi învinovăţesc guvernele lor de trădare. Gunther Verheugen, comisarul european pentru extindere, este şi el membru al clubului Bilderberg. Cînd membrii comisiei europene vin la o întrunire Bilderberg, cheltuielile pentru drum şi cazare sînt achitate de Comisie. Aceasta din start exclude calificarea clubului Bilderberg ca „privat”.

Întrunirea Bilderberg-2005 a coincis – întîmplător? – cu vizita lui Bush la prietenii săi baltici şi întrunirea tensionată cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reţinerea Rusiei cu siguranţă a fost întrebarea principală în agenda zilei a acestei întruniri Bilderberg. Rusia este îngrijorată de „străinătatea apropiată” şi nu vede vreun motiv să-şi scoată flota militară din Sevastopol – indiferent de cîte revoluţii colorate au loc în pragul ei.

Sursele din Comisia Europeană susţin că Brzezinski rămîne o figură foarte influentă. Discuţia Bilderberg despre controlul asupra Eurasiei încă mai are legătură cu „Marea tablă de şah”. Washingtonul este un adept înflăcărat al aderării Turciei la UE, aceasta însemnînd mărirea influenţei americane în regiunea mării Caspice şi a celei Mediteranene în est. Washington-ul, la fel, lucrează în direcţia reţinerii Iranului, Rusiei şi Chinei, cărora conform clubului Bilderberg, nu trebuie să li se permită să devină concurenţi ai SUA în Eurasia.

O altă întrebare controversată care, posibil, i-a preocupat pe participanţii la întîlnirea Bilderberg-2005, este neadmiterea ca Iranul să obţină arma nucleară – deşi acesta este doar un amănunt: problema constă în aceea ca să nu se permită Iranului să se transforme într-o mare putere euro-asiatică. Unii în Bruxelles nu exclud posibilitatea pregătirii unui scenariu de propagandă în masă pentru a convinge opinia publică din Europa şi America în necesitatea unei lovituri asupra Iranului. Un alt obiect al discuţiei ar fi putut fi: cum să forţeze Beijing-ul să sporească cursul yuan-ului.

"Asia Times", Pepe Escobar, 26.12.2005

http://www.inosmi.ru/translation/224531.html